„The Killing” este asemănător unui puzzle căruia nu-i poţi vedea imaginea completă decât atunci când toate piesele sale sunt în locul potrivit. Fiecare dintre acestea este esenţială pentru întreg, dar nu toate îşi cunosc importanţa. O dată ce acţiunea progresează observăm cum elementele se îmbină pentru a forma un mecanism cu un singur scop: jefuirea unui hipodrom. Dar până şi cele mai bune mecanisme au piese care cedează.
Planul jafului este conceput de Johnny Clay (Sterling Hayden), un tâlhar cu un chip ca de granit, la scurt timp după eliberarea sa din închisoare. El adună câţiva oameni indispensabili pentru reuşită, formând un grup din doi angajaţi la hipodrom (un barman şi un lucrător la ghişeul de plată a câştigurilor), un poliţist vicios şi un agent de pariuri. Fiecare este caracterizat succint împreună cu motivaţiile care îi animă, fie că e vorba de o soţie bolnavă, de una prea lacomă sau de un cămătar căruia n-ai dori să îi datorezi nici un leu.
Oamenii aceştia nu sunt perfecţi, dar au un stil elegant întâlnit la tot pasul în film. Toţi membrii grupului se îmbracă la costum şi vorbesc într-un mod autentic şi direct. Ceea ce îi uneşte nu este numai dorinţa câştigului, ci şi respectul reciproc. Dintre toate caracterele am remarcat luptătorul filozof, pasionat de şah; cele două caracteristici bizare pentru o „brută” îi dau o savoare aparte. Aceste mici detalii presărate de-a lungul peliculei întregesc atmosfera de film noir.
Regizorul Stanley Kubrick nu prezintă evenimentele în ordine cronologică, ci urmărim perspectiva fiecărui participant la jaf, neavând imaginea completă a măiestriei planului decât aproape de final. Astfel se crează imaginea de puzzle de care vorbeam în primul paragraf, iar tensiunea este păstrată.
Interacţiunile dintre personaje sunt o plăcere de urmărit. Replicile inteligente şi pline de sarcasm se întâlnesc frecvent, mai ales în conversaţiile dintre casierul George Peatty şi soţia sa, Sherry. Femeia aceasta ar putea scrie un manual despre manipulare, singurul ei interes fiind bunăstarea personală. Un bloc de gheaţă ocupă locul unde i se afla, mai demult, inima. Deşi acest gheţar dă un semn de topire la un moment dat, am rămas cu impresia că izbăvirea nu-i este la îndemână. Excelent rolul interpretat de Marie Windsor.
Printre puţinele nemulţumiri se numără o scenă cam teatrală pentru gustul meu şi o întâmplare puţin forţată din final. Dar aceste mici inconvenienţe nu afectează prea mult experienţa vizionării.
Povestea din „The Killing” este solidă, cu personaje puternic conturate. Merită amintit ultimul cadru în care privim soarta implacabilă prin ochii antieroului Johnny Clay. Toate planurile meticuloase, toate năzuinţele ne-au condus către acest moment. Pe parcursul filmului am ajuns să avem aceleaşi emoţii şi aceleaşi speranţe de reuşită. Ce am câştigat, până la urmă? Un pic de cunoaştere: există onoare între hoţi dar pentru cei lacomi acest concept este prea ieftin.
Notă: Recenzie scrisă în 2010.